Story time: Momentul în care mi-a venit să îl pocnesc pe tipul cu care am avut interviul pentru un job

Săptămâna trecută am avut parte de o întâmplare atât de amuzantă și frustrantă în același timp încât am decis să îi dedic o postare pe blog și să vă povestesc.

Situația a stat în felul următor: având în vedere că am terminat o facultate și am o licență într-un domeniu, pasul următor evident este să îmi caut un loc de muncă, să fiu cât mai repede independentă de părinții mei care ”mă au la mână” pentru că mă finanțează pentru orice.

Zis și făcut. Săptămâna trecută am început să caut joburi care să fie potrivite cu domeniul în care m-am pregătit și să îmi trimit CV-ul. Noroc mare pe capul meu pentru că a doua zi am fost sunată, iar pentru următoarea zi deja aveam programate interviuri pentru două joburi, unul dintre ele chiar ”pupându-se” cu psihologia.

Celălalt job pentru care fusesem sunată era pentru un post de account manager în cadrul unei companii multinaționale. Nu o să dau numele companiei pentru că mi se pare irelevant. 

Faza este că în momentul în care fusesem sunată eram la salon să mă tund și nu am auzit tot ce mi-a zis domnișorica respectivă la telefon, am reținut doar că vineri urma să am interviu la ora 16:00.

Toate bune și frumoase, vine vineri și mă pregătesc pentru cele două interviuri. Primul pe care l-am avut era pentru celălalt job și pentru că ambele locații erau aproape una de cealaltă am mers într-o mică expediție să văd unde se localizează exact această companie pentru a nu mai sta să caut când vin la ora 16. 

Locația era extraordinară, la Piața Victoriei la 5 minute de mers pe jos de la stația de metrou și m-am trezit în fața unei clădiri atât de înaltă încât atunci când mă uitam în sus la ea începea să mă ia amețeala. Aceeași senzație o am și când mă uit la Intercontinental.

Când am venit la interviu, locul a fost exact cum mă așteptam: foarte fancy. Accesul la etajele clădirii se făcea prin intermediul unor cartele, iar în cazul în care nu aveai cartelă erai trecut pe o listă de către un paznic și îți valida el intrarea. Am fost îndrumată să iau liftul până la etajul 6.

Am ajuns la recepție unde am dat de o duduie roșcată, botoxată și siliconată cu o garderobă care probabil costa cât cărțile mele din bibliotecă, sau poate că nu le-a cumpărat ea, ci le-a primit în urma unor prestări de servicii. Dar cine sunt eu să judec?! M-a îndrumat pisicos, aproape pervers, să iau un loc pe un scaun din sala alăturată.

Într-un final ne-am adunat trei fete în sală pentru același interviu și a binevoit să ne acompanieze după mai bine de 10 minute și cel cu care urma să susținem interviul. S-a prezentat, Sergiu îl chema, apoi a început să povestească despre profilul firmei și ce presupunea postul pentru care venisem să aplicăm. Mi-am dat rapid seama că nu avea absolut nicio treabă cu domeniul pentru care învățasem trei ani de zile.

După ce și-a ținut rapid și grăbit discursul de 5 minute ne-a pus pe fiecare să spunem câte ceva despre noi. Eu eram singura dintre candidate care avea o experiență în muncă într-un domeniu palpabil…Una dintre fete nu avea niciun fel de experiență, era anul al doilea la Politehnică, iar cealaltă, singura sa experiență în materie de muncă a fost babysitting și hosekeeping…

Acum vine partea amuzantă și frustrantă… Fiind prima care ajunsesem la interviu, eram prima trecută pe listă, deci am fost prima la partea de prezentare. I-am spus ce facultate am terminat, experiența mea în muncă bla bla bla. După ce am terminat de vorbit, Sergiu mi-a pus o întrebare demonstrându-și astfel inteligența lui nemărginită:

Auzi, dar spune-mi și mie…De ce se duc oamenii la psiholog. Care este motivul lor?

Am fost puțin luată prin surprindere, nu mă așteptam la o astfel de întrebare. Cu toate astea, m-am conformat și am încercat să îi dau un răspuns mulțumitor. I-am explicat că pot fi numeroase motive pentru care cineva apelează la un psiholog, fie că este vorba de un copil care are nevoie de ședințe de logopedie sau terapie propriu-zisă, fie că cineva trece printr-un divorț sau o pierdere; poate pleca și de la un simplu vis sumbru care are loc în fiecare noapte și omul vrea să găsească o explicație. 

Apoi, dragul de Sergiu își dovedește din nou măreția inteligenței spunând:

Băi să știi că eu nu înțeleg treaba asta cu psihologul. Părerea mea este că oamenii care se duc la psiholog nu au un loc de muncă și se plictisesc acasă. Adică ia-mă exemplu pe mine, eu nu am timp nici să beau un pahar cu apă!

În momentul ăla recunosc că am fost șocată. Nu știam cum să reacționez. Mi s-a părut de un neprofesionalism colosal să spună acest lucru, neavând absolut nicio treabă cu interviul în sine. Mi s-a părut un comentariu inutil și m-a enervat groaznic de tare. Simțeam cum efectiv îmi crește tensiunea și mă mâncau palmele care ar fi fost extrem de satisfăcute să se izbească de moaca lui.

Printr-o minune de la zei m-am calmat și m-am rezumat la a-i spune că fiecare are dreptul la propria sa opinie și cu toate că nu sunt de acord cu ceea ce spune, nu voi încerca să îi schimb părerea.

Ăsta este profesionalism!

După interviu urma ca CV-urile noastre să mai vie vizualizate încă o dată pentru ca mai apoi să fim sunate să ni se comunice decizia finală, dacă vom fi trimise sau nu la un training de 3 zile urmând ca mai apoi să semnăm un contract pe o perioadă nedeterminată.

Fază tare! Am fost sunată de către minunatul Sergiu  pentru a îmi spune să vin de luni la training. Am zis să nu dau din prima cu presupusul în ceea ce privește jobul, așa că am decis să merg măcar o zi în speranța că poate o să capăt mai multe informații cu privire la ce presupune postul.

Când am intrat în sala de training am constatat cu stupoare că tipa care avea ca unică experiență în muncă grija unui copil în străinătate și menaj a fost chemată și ea, iar cea care era studentă la Poli nu… Iar acele 3 ore petrecute în sală mi-au adus o grozavă durere de cap de care chiar nu aveam nevoie.

Deznodământul…Am rămas cu impresia că este extraordinar de scatchy ca o multinațională să angajeze niște persoane care nu au niciun fel de cunoștință (lăsăm la o parte experiența..) în domeniul de activitate al firmei, respectiv economie și marketing. Ca atare, am considerat că o eventuală carieră pe acel post nu mi-ar fi adus satisfacția în muncă de care aș fi avut nevoie. 

Sper că v-a distrat mica povestioară. Acum și eu râd când îmi amintesc, dar pe moment credeți-ma că a fost al naibii de enervant și frustrant!

Keep reading,

Love S


Un gând despre “Story time: Momentul în care mi-a venit să îl pocnesc pe tipul cu care am avut interviul pentru un job

  1. Ai fi surprinsa sa vezi ce oameni sunt angajati in corporatii. Dupa 3 ani in Bucuresti, prin multinationale, mi s-au spulberat toate visele 🙂 tare povestea, mi-a adus aminte si mie de cateva interviuri cu intrebari de genul celor puse de Sergiu.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.