Despre mama și cancer

TT0115

Nu scriu acest articol pentru a atrage simpatia nimănui sau pentru a mă victimiza cu privire la ce mi s-a întâmplat, pentru că mie nu mi s-a întâmplat nimic și până la urmă această poveste are un final fericit. Articolul este pentru mine, o mică terapie, dar și pentru persoane care sunt sau au fost în aceeași situație și nu știu cum să se raporteze la acest scenariu.

Anul 2011 a fost unul dintre cei mai groaznici ani din viața mea. Am fost pusă într-o situație complet necunoscută și nu îmi puteam închipui niciodată că eu pot fi personaj secundar într-un film atât de ciudat și trist.

Am fost pusă în fața faptului împlinit când într-o zi am ajuns acasă de la liceu și nu era nimeni acasă. Era sfârșitul clasei a 10-a și aveam orele după-amiază, deci ajungeam în jur de ora 7-8 acasă. Era neobișnuit să nu o găsesc pe mama în bucătărie sau pe tata în sufragerie, făcut comod în fotoliul lui și uitându-se la televizor la un film pe care oricum îl mai văzuse de cel puțin 2 ori. 

Am făcut ce ar fi făcut orice copil îl locul meu. Am sunat-o pe mama. Nu a răspuns. Am sunat-o din nou. Mi-a închis. Alt lucru neobișnuit. De obicei, dacă mama nu poate vorbi, orice ar fi, îmi răspunde și îmi spune că o să mă sune ea (asta pentru că nici după atâția ani de tehnologie nu știe să trimită un mesaj de pe telefon). 

Am trecut cu vederea acest lucru și l-am sunat pe tata. Mi-a răspuns și mi-a spus că este puțin până la spitalul Bucur cu mama (a.k.a. zona incidentului din Colectiv; a.k.a. spitalul la care m-am născut eu) și că vor ajunge curând acasă. A spus-o ca și când erau la cumpărături la casa de marcat și urmau să ajungă acasă în mai puțin de o oră.

Într-adevăr, au ajuns repede acasă. Mama părea ok. Nimic neobișnuit. Cel puțin așa mi-a dat impresia. Când i-am întrebat dacă s-a întâmplat ceva mi-au zis că a avut mama o durere de burtă și fiind cel mai apropiat spital de lângă noi (la propriu, facem 5 minute cu mașina) au zis să meargă până acolo. 

Acum că mă gândesc la toată scena asta mi se pare totul atât de prostesc. Nu te duci la spital dacă ai o simplă durere de burtă, mai ales la un unul specializat pe ginecologie. Ar fi trebuit să mă prind. Sau poate că știam că era ceva în neregulă și am ales să nu mă prind și să cred povestea spusă de părinții mei.

Următoarea perioadă a fost un mare blur. Nu îmi amintesc foarte multe lucruri. 

În afară de vara acelui an.

O lună sau două nu am mai vorbit despre acel incident, nu era nimic ieșit din comun. Ai mei aveau același program ca și înainte. Până când am aflat că mama trebuie să se interneze la spitalul Sf. Ioan pentru a face o operație. Eram extraordinar de confuză pentru că nu știam despre ce era vorba. Nici mama și nici tata nu voiau să vorbească despre asta cu mine. Îmi spuneam că nu este nimic grav și că nu trebuie să îmi fac griji, că totul o să fie bine.

I-am crezut din nou.

Mama s-a internat și a făcut și operația. Țin minte perfect că eram cu tata și cu mătușa mea pe holurile spitalului și așteptam ca operația să se termine. Probabil că am stat mai bine de 4-5 ore. Cred. Într-un final vine doctorul care s-a ocupat de mama, un tânăr frumușel în toată puterea cuvintelor, parcă era un rezident scos din ”Anatomia lui Grey”. A venit către noi dar tata l-a îndrumat într-o parte pentru a vorbi. Probabil că a făcut asta pentru a nu asista eu la discuție.

Aparent totul a mers bine și puteam să mergem să o vedem la terapie intensivă. Eram îmbrăcată frumos. Aveam o rochiță nici prea lungă nici prea scurtă, verde smarald, o culoare care nu îți scotea ochii. Aveam chiar și niște pantofi crem cu toc, foarte comozi. 

Nu știu de ce m-am îmbrăcat așa de frumos. Mama nu m-a recunoscut.

Când am intrat în salonul de la terapie intensivă am fost lovită de o imagine absolut grotească. Era o camera lungă iar paturile în care stăteau pacienții proaspăt ieșiți din cine știe ce operații erau înșirate de o parte și de alta a salonului. Unii oameni erau conștienți, alții nu. Mama era între. Toți oamenii de acolo păreau atât de vulnerabili. Pe jumătate adormiți, fără lenjerie pe ei, poate doar un scutec pentru adulți dacă erau prea în vârstă, îmbrăcați doar cu acel halat de hârtie din care ieșeau fel de fel de furtunuri și perfuzii conectate la o multitudine de mașinării care alcătuiau zgomotul de fundal.

Mama se încadra perfect în acea imagine dezolantă. Avea ochii pe jumătate deschiși și părea că nu știe unde se află. M-am aplecat spre ea să o sărut pe obraz dar nu a reacționat. Lângă ea era un domn înalt ceva mai în vârstă decât tata, dar se ținea bine. M-a întrebat dacă sunt fiica ei și cum mă cheamă. Mi-a spus că atunci când a ajuns mama din operație era mai conștientă și chiar a putut schimba câteva vorbe cu ea. S-a întors către mama și i-a spus ”Uite Mihaela, a venit fata ta! Nu mi-ai spus că este așa de drăguță.” Tot nici o reacție. Am început să mă întristez și cred că domnul respectiv a observat asta. Mi-a zis să nu fiu tristă, că este normal să fie așa după o operație așa de complicată (eu nu știam cât de complicată fusese) și că sigur o să pot vorbi cu ea după câteva ore sau mâine.

Până la urmă m-am întors la tata și la mătușa mea și le-am spus că pot intra să o vadă. Cât au stat ei acolo eu m-am retras, m-am așezat pe niște trepte și m-au luat prin surprindere valurile de lacrimi care începuseră să îmi curgă pe obraji și care s-au transformat rapid într-o criză de plâns cu sughițuri. Simțeam că nu mai aveam aer. Atunci cred că realizasem că nu fusese o operație tocmai ușoară și că ceva era în neregulă cu sănătatea mamei.

A doua zi ne-am întors la spital împreună cu una dintre verișoarele mele mai mari. Mama fusese mutată într-un salon normal. Înăuntru erau șase paturi. Trei pe partea stângă și trei pe partea dreaptă. Mama era pe partea stângă în patul din mijloc. În dreapta ei era o femeie de maxim 40 de ani cu o eșarfă înfășurată pe cap, semn că îi căzuse părul. Se operase de cancer la sân, dacă îmi aduc bine aminte. În stânga ei era o altă femeie de 50 și ceva de ani care se operase și ea de cancer, dar tiroidian. Așa că mama de ce ar fi fost diferită în ceea ce privea diagnosticul?

Singura diferență dintre cum o găsisem cu o zi în urmă după operație și cum o găsisem atunci era că avea ochiii deschiși și era conștientă. Dar parcă nu era mama. Era palidă la față. Nu spunea nimic dar parcă tot corpul ei țipa de durere.

În timp ce tata și verișoara mea stăteau lângă patul ei și vorbeau cu ea, eu m-am retras în capătul salonului și m-am rezemat de calorifer. În spatele meu era un geam deschis, cu toate astea nu se simțea nici o adiere de vânt. Era o vară cumplită în acea perioadă. 

Stăteam și îmi priveam aceste trei persoane dragi mie în liniște. Nu spuneam nimic. Nu știam ce să zic. Ce ar trebui să îi spun. Eram iar confuză. Parcă trebuia să se simtă mai bine. În tot timpul ăsta de când ajunsesem simțeam cum treptat mi se pune un nod în gât și începea să îmi tremure bărbia. Primele semne ale lacrimilor ce amenințau să își facă iar apariția pe fața mea. 

La un moment dat mi-a fost atrasă atenția de glasul răgușit al mamei: Ștefi.. De ce nu vorbești cu mine?

Am continuat să tac. În schimb, m-am silit din locul acela și m-am îndreptat spre patul ei, m-am așezat pe vine, mi-am pus capul pe mâna ei și am început să plâng. Încă nu puteam să scot vreun cuvânt. Mama și-a pus cealaltă mână pe capul meu și îmi mângâia părul așa cum face orice mamă a cărei fetiță căzuse cu rolele și își julise genunchiul. Doar că eu nu mai eram o fetiță, și nu mă durea nimic fizic. Doar sufletul pentru că mă simțeam neputincioasă. 

Continua să îmi mângâie părul cu o mișcare repetitivă și îmi spunea că totul o să fie bine și să nu mai plâng pentru că o făceam și pe ea să plângă, chiar dacă plângea deja de câteva minute lângă mine. Îmi spunea niște lucruri pe care eu trebuia să i le spun ei, nu invers.

Până acasă nu am mai putut să mă opresc din plâns oricât de mult mi-aș fi dorit asta. Tata nu spunea nimic, nu se citea nimic pe fața lui. Verișoara mea continua să îmi spună că trebuie să mă controlez, să mă opresc din plâns, că trebuie să fiu tare pentru mama și că nu o ajută cu nimic să mă vadă așa. 

Mi se păreau niște cuvinte fără pic de logică. Ce? Credea că eu vreau să continui să plâng? Că nu realizez că nu o ajută cu absolut nimic? Că trebuie să fac față situației cu capul ridicat? Că trebuie să fiu tare? Că ”trebuie”, ”trebuie” și iar ”trebuie”?

Următoarele patru zile nu am mai putut să trec pe la spital. Îmi era teamă că iar o să încep să plâng. M-am gândit că îi fac mai bine dacă doar vorbim la telefon, chiar dacă niciuna dintre noi nu aveam nimic special să ne spunem, doar să ne auzim vocea reciproc.

În a 4-a zi m-a sunat mama și am fost surprinsă când mi-am dat seama că parcă plânsese, sau plângea chiar în acel moment. Cuvintele ei au fost: ”Ștefi, de ce nu mai vi pe la mine? Te-am supărat cu ceva?”

Eram absolut uimită și simțeam că urma să plâng din nou. Eram uimită pentru că nu îmi venea să cred că putea gândi așa ceva. Din asta puteți să vă dați seama ce fel de persoană este mama. Tocmai avusese o operație complicată iar ea își făcea griji că poate m-am supărat eu pe ea din nu știu ce motiv. 

I-am spus că urma să vin în acea după amiază cu tata imediat ce se întorcea de la market pentru că plecase să îi ia ceva comestibil de mâncat. 

La nici o oră, mă sună din nou. Mă întreabă la ce ora venim, îi spun că în jur de o oră și o întreb de ce. ”Am nevoie să îmi schimbi și mie lenjeria patului și să îmi mai schimbi poziția că eu nu pot să mă mișc singură iar asistentele nu au mai fost pe aici de la ora 8 dimineața de când a fost doctorul.”

În secunda următoare am început să mă enervez groaznic de tare. Îmi venea să plâng de nervi și nu știam ce să fac mai repede odată ce am ajuns la spital. Să o ajut pe mama sau să iau asistentele de păr pentru că erau așa de nepreocupate, în condițiile în care de fiecare dată când pășeau în acel salon nu plecau fără cel puțin 50 de lei în buzunar de la cele patru paciente, inclusiv mama.

Mama a stat 15 zile în spital. Abia în a 8-a zi a reușit, cu greu și în chinuri groaznice, să se ridice din pat. În fiecare zi plăteam 100 de lei pe perfuzie, nu mai pun la socoteală banii care au intrat până atunci la doctori și asistente. 

Dar, mă rog, discuția asta despre cum funcționează sistemul de sănătate românesc poate fi tema unui alt articol mult mai stufos.

Într-una din aceste 15 zile, l-am auzit pe tata vorbind la telefon cu un prieten și am auzit cuvântul cancer. Nu știam ce tip avusese ea dar am apucat să prin partea discuției în care îi spunea persoanei de la capătul liniei că dacă nu aveam economiile pentru casa pe care o construiam la țară, mama nu mai era printre noi la ora asta.

Un alt episod din acele 15 zile a fost când l-am surprins pe tata plângând în fotoliul lui din sufrageria luminată doar de soarele care apunea, fără lumina aprinsă. În cei 16 ani pe care îi aveam atunci, nu îl văzusem niciodată pe tata plângând. Niciodată!

Într-un final am avut parte de o explicație nici pe departe satisfăcătoare pentru mine, dar care era binevenită oricum ar fi fost. A avut o problemă la burtă pentru care a trebuit să fie operată, dar totul a decurs cum trebuie și acum era totul bine. Nimic despre cancer.

Am crezut că nu mai venea ziua în care urma să vină mama acasă. Într-un sfârșit a sosit. Îmi aduc aminte că vecina din apartamentul de lângă noi a văzut-o pe balcon și a ieșit să o întâmpine pe mama. A ajutat-o să urce scările până la ușă, apoi a îmbrățișat-o și au început amândouă să plângă.

Tata a dat în seara aceea de băut vecinilor și tot în acea seară a apărut în viața noastră motanul Sasha. Nu voi putea să uit niciodată reacția mamei din patul în care stătea întinsă atunci când i l-am arătat: ”Pleacă cu urâțenia aia de aici.” Probabil că v-ați dat seama că, până la urmă, Sasha a fost păstrat. Este un constant reminder al momentului în care am putut să răsuflăm ușurați pentru că știam că mama este acasă.

În septembrie am început clasa a 11-a iar mama făcea chimioterapie și radioterapie. Începuse să i se rărească părul, dar cu toate astea, nu a căzut niciodată complet și nici nu voia să se tundă. Purta doar o eșarfă simplă atunci când ieșea din casă. Îi căzuseră doar sprâncenele, nu mai avea păr pe picioare și luase puțin în greutate. În rest, era tot mama. Mai puțin în dățile când venea de la terapii, când pentru câteva ore îi era puțin rău și vomita.

La un moment dat, eram la școală și îi povesteam colegei mele de bancă despre mama și că face chimioterapie. Un coleg de clasă auzise fără să vrea conversația și m-a întrebat cu o privire tristă: ”A… A avut cancer?” 

Nici nu am înregistrat bine întrebarea venită din parte lui, că am și răspuns pe un ton răstit ”Nu!”

În ziua aceea m-am gândit foarte mult la acea întrebare. Rotițele începeau să se învârtă și totul avea sens. Când m-am întors acasă am rugat-o pe mama să îmi spună ce s-a întâmplat cu adevărat. A recunoscut că a fost diagnosticată cu cancer endometrial și că operația pe care a făcut-o a fost o histerectomie, adică i-au fost scoase uterul și ambele ovare. 

Luna trecută s-au făcut 5 ani de la operație. Mama este sănătoasă, face controale din 6 în 6 luni dar până acum nu au mai fost probleme. În toate cele 15 zile de spitalizare și-a făcut și prietene cu care și acum vorbește la telefon din când în când. Din păcate femeia de 40 de ani cu eșarfă în cap pe care am cunoscut-o în prima zi când am venit la mama, a murit după vreo 2 ani pentru că îi revenise cancerul.

La chimioterapie a făcut cunoștință cu o doamnă profesoară de matematică urmând să devină meditatoarea mea din clasa a 12-a. O doamnă care a avut același tip de operație ca al mamei (sper că nu greșesc) și care și acum își trăiește viața din plin. Mereu am apreciat-o și am dat-o exemplu pentru spiritul ei tânăr și pentru viziunea sa asupra vieții și îmi aduc cu drag aminte de ea împreună cu mama. Să nu mai menționez că este vărsător, ca și mine, iar de ziua mea când am făcut 18 ani mi-a făcut cadou o cană cu zodia noastră, ceva extraordinar de simplu și banal, dar cu însemnătate pentru mine. Fără ajutorul ei categoric nu cred că puteam să trec singură bac-ul la matematică și îi sunt recunoscătoare pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine. 😀

Nici până acum nu am avut o discuție serioasă cu mama legată de acea perioadă din 2011. Nu cred că putem suporta niciuna dintre noi să vorbim deschis despre asta. Probabil ne-ar apuca plânsul pe amândouă și tot nu s-ar rezolva nimic. Cu toate astea, mai prind mici frânturi povestite de ea altor persoane. Probabil că îi este și ei mai ușor să vorbească cu orice altcineva pe subiectul ăsta în afară de mine.

O lungă perioadă de timp am fost supărată și nervoasă pe părinții mei pentru că mi-au ascuns toată situația asta. Le-am și reproșat acest lucru. Dar, cu timpul, am învățat să îi iert. Îmi voiau doar binele, mă protejau, nu voiau să îmi fac griji sau să fiu tristă. Este lucrul pe care îl face orice părinte pentru copilul său.

Poate vă întrebați acum cu ce scop am scris un articol imens pe tema asta?

În primul rând, am făcut-o pentru mine. Consider că m-ar ajuta pe mine să știu că această parte din mine este pe blog, că am vorbit cu voi deschis despre asta și că nu mai trebuie ca după 5 ani să mă gândesc cu tristețe și cu lacrimi în ochii la vara anului 2011. Ar trebui să zâmbesc și să fiu fericită și recunoscătoare că totul s-a terminat cu bine. Că în alte cazuri nu au fost deznodăminte la fel de fericite ca al mamei. 

Și în al doilea rând, cred că ar putea ajuta o persoană care se poate afla, sau care a fost în locul meu. Să știe că este ok să fii confuz, să nu știi cum să reacționezi, să nu știi ce să spui, să vrei sa fii singur sau să alegi să nu crezi că ceea ce se întâmplă nu este atât de rău precum pare. 

Keep reading,

Love S


2 gânduri despre “Despre mama și cancer

  1. Stii asta este tendinta parintilor de a-si proteja copiii indifferent de varsta lot.la fel a incercat si mama mea desi eram deja si EU mama atunci cand a fost diagnosticata cu in cancer la mana,dar dupa operatie si chimioterapie a fost OK si pe picioare Inca 26de ani.
    La fel am vrut sa FAC si EU in 2013 cand mi-au descoperit probleme la operatia de tiroida dar nu am procedat la fel pentru ca am realizat ce suparata am fost EU.bine ca e bine mama ta si dumnezeu sa-i dea sanatate si cat mai multi ani frumosi alaturi de voi.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.